28 februarie 1933 - Ziua Protecţiei Civile din România

Protecţia civilă a străbătut un drum lung, până să atingă forma şi conţinutul din prezent, însă obiectivul său a rămas acelaşi. Protecţia civilă din România a fost organizată sub denumirea de apărare pasivă contra atacurilor aeriene, prin Înaltul Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933, având ca scop limitarea efectele bombardamentelor aeriene asupra populaţiei şi resurselor teritoriului.

Mai târziu, la data de 16 august 1946, prin Ordonanţă a prefectului capitalei, apar şi primele norme de conduită pentru populaţie înainte, pe timpul şi după atacurile din aer.

La 2 septembrie 1950 se înfiinţează Comandamentul Apărării Pasive a Teritoriului, iar în anul 1967 Direcţia Apărării Locale Antiaeriene iese din subordinea Ministerului de Interne şi intră în subordinea Ministerului Forţelor Armate.

 Pe 28 decembrie 1972 apare Legea nr. 14 privind Organizarea Apărării Naţionale, care defineşte că „Apărarea Locală Antiaeriană se organizează în scopul asigurării şi desfăşurării normale a activităţilor economice, politice, sociale şi de ducere a acţiunilor de luptă pe timp de război şi pentru protecţia cetăţenilor şi a bunurilor materiale de orice natură împotriva efectelor armelor de nimicire în masă şi ale armelor obişnuite”.

Legea nr. 2/1978 stabileşte că la pregătirea pentru apărarea civilă participă formaţii şi comisii special destinate, care au la dispoziţie mijloace de intervenţie specifice, cu uniformă specifică, iar „Protecţia populaţiei şi a bunurilor materiale împotriva efectelor armelor de nimicire în masă şi a armelor obişnuite se asigură printr-un ansamblu de măsuri constând din: înştiinţare şi alarmare, adăpostire, dispersare şi evacuare, mascare, camuflare şi alte măsuri tehnice şi organizatorice”.

În anul 1990 România a ratificat Protocoalele adiţionale nr. 1 şi 2 la „Convenţia de la Geneva din 02 august 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate”, care la art. 61 stipulează: „prin expresia PROTECŢIA CIVILĂ se înţelege îndeplinirea tuturor sarcinilor umanitare sau a mai multora dintre ele, destinate să protejeze populaţia civilă împotriva pericolelor ostilităţilor sau ale catastrofelor şi s-o ajute să depăşească efectele lor imediate, asigurând condiţiile necesare supravieţuirii acesteia”.

La 26 octombrie 2000 structurile militare de protecţie civilă trec din subordinea Ministerului Apărării Naţionale în cea a Ministerului de Interne, iar la 30 august 2001 se stabilesc criteriile de înfiinţare, organizare şi funcţionare a serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, ca structuri unificate, realizate prin reorganizarea inspectoratelor de protecţie civilă şi grupurilor de pompieri militari, prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 88, cu modificările şi completările ulterioare.

În baza Ordinului ministrului Administraţiei şi Internelor la data de 15 decembrie 2004, inspectoratele de protecţie civilă s-au unificat cu grupurile de pompieri, luând fiinţă inspectoratele judeţene pentru situaţii de urgenţă.

De-a lungul anilor, indiferent ce denumire a purtat şi din ce structură a făcut parte, Protecţia Civilă din România a desfăşurat o intensă activitate, s-a dovedit utilă şi a slujit numai interesele naţionale, îndeplinind rolul profund umanitar pentru care a fost creată: apărarea populaţiei, a bunurilor materiale, a valorilor culturale şi a mediului ambiant în situaţii de război, calamitaţi naturale şi catastrofe tehnologice.